„Dumnezeu m-a certat, dar morţii nu m-a dat”.
Deşi eram bolnav, nu m-am dus la medic, ci am hotărât să mă duc în ţară să-mi iau rămas-bun pentru totdeauna de la preoţii mei care mi-au fost elevi la seminar, de la neamurile mele, de la monahii şi monahiile pe care i-am cunoscut şi de la locurile acestea în care am îngropat o comoară de şasezeci de ani de suferinţă şi de bucurii spirituale. Eram convins că nu mă voi mai întoarce în America şi că voi muri aici.
M-a bucurat foarte mult valul de simpatie, de dragoste şi de rugăciune din partea a sute şi mii de persoane care m-au vizitat sau trimis vorbă prin alţii; şi de faptul că preoţi din Bucureşti şi din alte provincii ale ţării, inclusiv Bucovina au venit să mă vadă şi să slujească Sfântul Maslu aproape zilnic pentru mine. Poate că Dumnezeu a vrut să înţeleg că ceea ce am făcut eu, cu ajutorul Lui, a fost bine şi dau slavă Domnului că mi-a spulberat îndoielile pe care le aveam în privinţa afirmaţiilor din predicile mele şi a tonului lor. Aveam îndoieli în privinţa metodei pe care am folosit-o şi ştiu acum că nu am ales-o pe cea mai bună, dar Dumnezeu a deschis inimile oamenilor ca să fie mai îndurători cu mine.
În momentul în care vă scriu această scrisoare, doctorii mi-au spus că situaţia mea s-a îmbunătăţit şi că aceasta este tot ce pot face ei pentru mine; ceea ce urmează de acum înainte ţine de Institutul de cancer, tratament care poate da rezultate sau poate eşua, după cum Dumnezeu a decis sorocul. Vreau să vă mărturisesc dragostea pe care o am pentru voi toţi şi vă cer iertare pentru orice greşeală am făcut, că cine poate spune că este fără greseală?!… Totuşi vă scriu această scrisoare cu gândul că dacă nu voi ajunge viu în America, prin ea să vă ajungă la urechi mărturisirea aceasta de dragoste şi de iertare. (…) Dar acum vreau să mulţumesc încă o dată tinerilor din comitetul parohial, care cu sacrificiu şi cu un curaj sfânt au pornit acest proiect al construirii unei noi biserici şi continuă să-l susţină, în ciuda faptului că suntem săraci şi că posibilitatea de a reuşi nu este prea clară. Dar Dumnezeu va pune mila Sa şi va trimite îngerii, păzitorii bisericii şi pe patronul ei Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, creştinătorul românilor, ca să ne scoată din toate impasurile.
Sunt unii dintre dumneavoastră care cred despre ei că sunt mai buni şi judecă, iar acest lucru nu este îngăduit. Umilinţa şi smerenia sunt cheia tuturor virtuţilor. Ce-ţi pasă ţie – spune Sfantul Apostol Pavel – dacă sluga aproapelui tău stă sau cade? Dacă stă, pentru el stă, iar de cumva cade, pentru el cade. Cine priveşte cu ochi duhovnicesc înlăuntrul lui nu va zice niciodată: „eu sunt drept”; această afirmaţie o face fariseul; ci, cuprins de jalea păcatelor pe care le descoperă întru el, va spune împreună cu Sfântul Simeon Metafrastul: „eu sunt cel mai mare păcătos”.
Nimeni în lumea asta nu este fără de păcat. Unul singur este: Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care n-a avut nici păcat, nici măcar prăvălirea spre păcat. Scriu această scrisoare cu o anumită îndoială, în sensul că nu am certitudinea că voi ajunge viu la Washington, nici certitudinea că voi muri înainte de a atinge pământul Americii. O scriu de aceea într-un stil puţin ambiguu, adică şi pentru una şi pentru cealaltă posibilitate. Ar trebui să pomenesc pe fiecare pe nume, cu mulţumire şi dragoste, căci voi aţi fost copiii mei iubiţi şi bucuria zilelor mele. Ar fi însă prea lung şi mă simt obosit…
Binecuvântarea Domnului să fie peste voi toţi cu al Său Har şi a Sa iubire de oameni.
Amin.
31 octombrie 2006
Preot Gheorghe Calciu
Spitalul Militar Bucureşti
Sursa: Viața Părintelui Gheorghe Calciu, Editura Christiana, București, 2007, pp. 322-323