Părintele Gheorghe Calciu s-a născut în 1925, la Mahmudia, în Deltă, din părinți țărani, cel mai mic din cei 11 copii ai familiei. Își va aminti mai tîrziu satul ca pe un paradis, natural și sufletesc, în care se trăia în frățietate cu natura, cu viețuitoarele, cu oamenii. În bună înțelegere cu cei de alte confesiuni, creștinii ortodocși din sat țineau cu sfințenie la credința și tradițiile lor, iar mama Părintelui, după cum o evocă fiul său, vorbea cu Dumnezeu simplu, ca și cu un prieten, și i-a inculcat o adîncă și statornică credință în Dumnezeu. Bunicul lui era cîntăreț la biserică, la fel verii, iar el cînta la strană; preotul îi socotea ca pe niște susținători ai bisericii. Despre mama sa, Părintele a scris că
”a trăit o viață de adevărată sfîntă laică. (…) dacă pun în balanță tot ce am învățat la Teologie și ce am învățat de la ea, cred că mai mult am învățat de la mama.”
A frecventat liceul ”Spiru Haret” din Tulcea, în care religia se făcea foarte serios și nu se putea lipsi duminica de la slujbă. Prin 1940 a intrat în Frățiile de Cruce, unde a învățat onestitatea, corectitudinea, abnegația, hărnicia, responsabilitatea, chibzuința, rugăciunea, ajutorarea celor slabi sau bătrîni, înfrînarea, eliminarea sentimentului de frică, generozitatea, spiritul de sacrificiu, asumarea martiriului. Ca frați de cruce, elevii aveau îndatorirea să meargă în fiecare zi la biserică.
După liceu, a mers la Facultatea de Medicină din București, pentru că idealul în Frățiile de Cruce era ca fiecare să facă ceva pentru popor. Ca student, s-a întărit în credință și a încercat să urmeze o linie de rugăciune mai adîncă și de jertfă pentru aproapele. La Facultate, sub influența profesorului Paulescu, era o atitudine de responsabilitate și de încredere în puterea lui Dumnezeu. Și toți sperau să se termine cu comunismul. După doi ani de studenție a fost arestat, pe 21 mai 1948, pentru că a adăpostit la cămin pe un prieten de liceu, șef al Frățiilor de Cruce din Tulcea. Acuzat, el și alți studenți, de activitate împotriva siguranței statului, a stat închis la Securitate pînă la proces, în toamnă, cînd a primit opt ani de temniță grea și a fost trimis la Pitești. Atunci nu și-a putut explica suferința pe care, nevinovat și nevinovați fiind, trebuia(u) să o îndure, ci a socotit că așa era voia lui Dumnezeu cu el și cu ceilalți.
La Pitești, cel puțin 80-90% erau legionari.
”Viața noastră în închisoare a fost foarte curată, poate mai curată decît afară. (…) duhul nostru s-a întărit în credință”
spune Părintele Calciu; aveau chiar program de rugăciune, activități intelectuale – pînă la reeducare. Se învăța Evanghelia pe de rost, s-a organizat rugăciunea continuă. Erau toți foarte impresionați de sfințenia lui Valeriu Gafencu, a lui Ioan Ianolide, a lui Costache Oprișan, a lui Gheorghe Jimboiu, a Maicii Mihaela, martiri ai Bisericii, pentru a căror necanonizare, spune la bătrînețe Părintele Calciu, ”ierarhia va răspunde în fața lui Dumnezeu!”
Părintele Gheorghe Calciu și alții au supraviețuit foamei, frigului, torturilor, teroarei, prin credință, fiindcă, spune el, ”în închisoare, fără Dumnezeu, fără rugăciune și fără iertare nu puteai să supraviețuiești.”
În 1949, de Crăciun, la Pitești a început reeducarea. De teroare, de foame, de bătăi sălbatice, nici nu mai putea să se roage și a început să-l bîntuie gîndul sinuciderii.
”Pe urmă, spune Părintele, a fost numai întuneric. O perioadă de întuneric mare!”, fiindcă ”toată reeducarea a fost o lucrare satanică!” ”Oricum, tortura era așa de mare, încît inima noastră s-a golit. Sufletul nostru a murit, sau cel puțin a amorțit. Și asta a fost căderea noastră. De aici încolo nu te mai interesa nimic. Nici măcar instinctul de conservare nu mai lucra. Cea mai mare bucurie pentru noi ar fi fost să murim, decît să trecem prin ceea ce treceam atunci.”
Și îndepărtarea aceasta de Dumnezeu a durat vreo doi ani. Ținta teroarei de la Pitești a fost sufletul încarceraților. S-a voit uciderea sufletului, demonizarea oamenilor, transformarea lor în sclavi idiotizați.
”Singura noastră salvare a fost rugăciunea.” ”Eu știu că am căzut. Dar (…) Dumnezeu m-a ridicat.” ”Treptat-treptat ne-am refăcut. Și, fără îndoială, spun eu, că am fost mai buni după ce ne-am refăcut.” ”Dumnezeu a îngăduit căderea ca să ne arate cît sîntem de slabi și să ieșim mai buni.” ”Noi am fost țapul (…). S-a pus pe noi mîna țării acesteia, ca să plătim pentru tot poporul.” La Pitești, spune Părintele, ”a fost lucrarea diavolului. A fost un război între bine și rău.” Dar, continuă Sfinția sa, ”ultima bătălie n-a fost la Pitești. Ultima bătălie a fost în inima noastră, atunci cînd am scăpat de Pitești. Și, pentru cei mai mulți, în inima celor mai mulți, ultima bătălie a fost cîștigată de Dumnezeu”, iar el a ieșit din ea îmbogățit duhovnicește.
Aici a fost bătut, de nu mai știa literele, nici Tatăl Nostru. Nu mai avea și nu mai aveau instinct de conservare. Cea mai mare bucurie a sa și a celolalți ar fi fost să moară. Această situație de demoralizare și de lipsă de rugăciune a ținut doi ani. Intrat în închisoare la 22 de ani, a trăit într-o continuă teroare.
”Nădejdea în oameni se spulberase, nădejdea în noi se spulberase. Nu mai rămînea decît nădejdea în Dumnezeu.”
Și-a revenit cu greu din cădere, dar mai înainte a fost dus la Gherla, unde a stat mai bine de un an. Schimbarea, ridicarea totală s-a petrecut cînd s-a înscenat procesul reeducării, dîndu-se vina pe legionari. Atunci, Părintele a spus nu. Și atunci a fost momentul de har pe care, dacă l-ar fi pierdut, pierea definitiv. Dar l-a păstrat. Și nu și-a mai permis nici un moment de îndoială. Și, ca să reziste acele 7-8 luni cît a durat ancheta, s-a rugat continuu, zi și noapte. Și a ieșit întărit sufletește.
În iulie 1958 a ajuns la Jilava, la secția specială, Casimca. Casimca era închisoare la 7 metri sub pămînt, o secție de exterminare, într-o hrubă strîmtă, fără lumină, fără aer. A stat în celulă cu Costache Oprișan, ”un adevărat sfînt” pentru Părintele, o ”inteligență genială”, un om care ”răspîndea lumină în jurul lui ca sfinții”, care ”trăia într-o rugăciune permanentă”. Fiind în ultimul hal de ftizie, Părintele Calciu l-a spălat, l-a hrănit, l-a îngrijit pînă a murit. Acolo a întreprins cea mai uluitoare încercare de a salva un om: tăindu-și o venă, a adunat sîngele în gamelă, ca să ofere hematiile prietenului, ca să nu moară, și acest lucru în condițiile de subnutriție extrem de severă din acea hrubă a morții. Gestul a părut nebunesc și tovarășilor de celulă, dar Părintele trăia și acționa după comandamente morale și religioase absolute, cu un curaj și cu o încredere în iubire absolute.
Și acolo, la Jilava, nu s-a mai îndoit și n-a mai șovăit, ca să nu se prăbușească – întrucît era slab – , să nu se piardă, să nu înnebunească. După infernul căderii, simțea raiul recuperării, lua bătaie pentru Oprișan, dar nu-l mai durea. Părintele spunea că Oprișan, prin sfințenia lui mută, i-a unit și i-a salvat de la moarte. Și că la Casimcă a simțit din plin prezența lui Dumnezeu. A stat acolo trei ani.
De la Casimcă a fost trimis la Aiud, unde a rămas pînă la eliberare, în 1963. Acolo a stat aproape tot timpul numai la Zarcă, cu Părintele Tudor Beju, Părintele Grebenea, profesorul George Manu. Părintele Beju, care avea și împărtășanie ascunsă în cămașă, avea curajul să slujească Liturghia în celulă. Despre aceste zile, scrie Părintele Calciu:
”Închisoarea este ca un purgatoriu (…) care te curăță de păcate și mai ales te înalță spiritual. Niciodată n-am fost, nici măcar acum, mai apropiat de Dumnezeu decît am fost în închisoare! (…) Dacă aveai în celulă (…) un Gafencu sau un Oprișan, sau dacă aveai un preot, se instala o atmosferă sacră și vorbeam cu Dumnezeu mai mult și simțeam prezența lui Dumnezeu mai mult decît acum.”
După 15 ani de temniță este eliberat și i se fixează domiciliu obligatoriu în Bărăgan, la Viișoara, într-o casă părăginită. L-au ajutat s-o refacă și i-au dat lucruri de trebuință și de mîncare părintele Constantin Sîrbu și oamenii din sat. A lucrat la ferma de stat, ca să se întrețină. După Bărăgan, a mers acasă, la Mahmudia, apoi la București, unde a făcut Facultatea de Franceză, dar era nefericit, pentru că în închisoare făgăduise lui Dumnezeu că, dacă scapă, se face preot, numai că nu putea să intre la Teologie, fiindcă fusese deținut. Dar Patriarhul Iustinian l-a ajutat să se facă admis și s-o absolve. După licență a fost preoțit și și-a început activitatea de preot-profesor la Seminarul Teologic din București.
Seminariile erau supravegheate să nu se abată de la linia partidului, dar între Părintele Calciu și elevi s-a stabilit o legătură extraordinară. Elevii îl simțeau aproape de ei și veneau la el în toate împrejurările.
La cutremurul din 1977, doi elevi din Seminar fuseseră prinși sub dărîmături și nimeni nu avea curajul să meargă să-i scoată. Alertat la telefon de un elev, Părintele a plecat de acasă pe jos, vreo 7 km. A ajuns spre ziuă. Cu mîinile însîngerate, a luptat jumătate de zi cu molozul și scîndurile, pînă a ajuns la ei. Plîngea și el, plîngeau și ceilalți elevi de durere și bucurie că au fost salvați și că între ei s-a născut și s-a lămurit în focul jertfei o asemenea iubire.
Cînd făcea excursii, cîntau în tren sau în autobuz cîntece bisericești, antrenînd și pe ceilalți călători. La Seminar a organizat un grup de rugăciune și de comentare a Bibliei, care a atras tot mai mulți tineri. Între timp, regimul comunist a început dărîmarea bisericilor. Și atunci a inițiat, în Postul Mare, cele Șapte predici. Înainte de asta s-a rugat mult, pentru că ceea ce avea de gînd să facă era foarte primejdios. Și în același timp voia să ajungă la inima elevilor și tinerilor și să-i scoată din rutină, să le insufle o credință vie. Departamentul Cultelor, Securitatea, colegii s-au speriat. A fost amenințat de mai multe ori, el și familia, dar n-a renunțat. S-a cerut consiliului profesoral să-l excludă din învățămînt. Elevii au fost și ei amenințați și terorizați și li s-a interzis să participe și să dețină foi cu predicile. La al patrulea Cuvînt, s-a încuiat ușa bisericii. Le-a vorbit din pridvor. La al cincilea Cuvînt s-au închis și porțile, dar studenții au sărit peste ziduri, iar cei din Seminar, încuiați în dormitoare, au sărit pe ferestre. Părintele Calciu îndrăznea să acuze regimul că împiedică libertatea oamenilor, le lezează demnitatea și îi oprește de la cunoaștere. La al șaptelea Cuvînt au deschis porțile și ușa și a predicat din nou în biserică.
Elevii s-au solidarizat cu profesorul lor, hotărînd că vor merge cu el la închisoare, dacă-l vor aresta. A venit vacanța și au început amenințările cu moartea asupra lui și a familiei. S-a terminat vacanța și, cînd să înceapă al optulea Cuvînt, a fost alungat din școală. Episcopul nu l-a sprijinit și nimeni din ierarhie. Știa că va fi arestat. Între timp era strict supravegheat de Securitate. După arestare, a fost dus la Securitate și i-au spus că e condamnat la moarte.
La repetatele anchete foarte dure, intenționînd și să-l înnebunească și demoralizeze, a început să spună rugăciunea inimii și să tacă. Și n-a mai simțit nici foamea, nici oboseala, nici setea, nici nevoia de toaletă, nici durerea, nici somnul, datorită harului lui Dumnezeu. Apoi a urmat procesul. Dar cum deja se tipăriseră predicile și în străinătate și începuseră protestele, i s-au dat zece ani și a fost trimis la spitalul de nebuni de la Jilava. Aici și-a făcut program de rugăciune intensă și de post. Îndemnat stăruitor și din afara țării să ceară grațiere, Părintele a refuzat, pentru că ar fi însemnat că se consideră vinovat.
De la Jilava a fost dus la Aiud. Se făceau intervenții internaționale pentru el, dar administrația închisorii se străduia să-l extermine prin frig, foame, teroare, izolare. Și, în acele condiții de înfometare, miercurea și vinerea ținea post negru.
În închisoare a slujit Sfînta Liturghie în fiecare duminică, cu toate insultele și grosolăniile și amenințările. Și s-a rugat tot timpul, chiar și cînd intrau gardienii în celulă. Cel mai intens se ruga în anchete. Iar cel mai greu a suportat izolarea și să vadă chinurile altui om.
În mai 1981, Părintele Calciu a făcut cea mai lungă grevă a foamei din întreaga detenție, 26 de zile, cerînd pentru soție și copil dreptul de a emigra în Occident. Era hotărît să moară. Aceasta dovedește un lucru cutremurător: că Părintele și-a sacrificat nu numai viața sa, n-a suferit doar chinurile sale, ci, în lupta pentru Biserică și pentru neamul românesc, și-a sacrificat ceea ce iubea mai mult decît pe sine și pe cei pentru care suferea mult mai mult decît pentru sine însuși.
După eliberarea, care a avut loc pe 20 august 1984, a fost caterisit și urmărit, păzit și supravegheat continuu de Securitate.
”Dar n-am putut nici în cele mai dureroase gînduri ale mele să-mi imaginez că, abia scăpat din închisorile comuniste, după ce ierarhii mei m-au calomniat fără motiv și fără a ține cont de cel mai elementar adevăr istoric, că după toate acestea, sufletul meu va mai suferi o lovitură inumană, dată de chiar ierarhia Bisericii Ortodoxe Române, de frații mei. Ei au socotit că mă despoaie, printr-un decret de caterisire, de harul preoției…”
Expulzat din țară în 1985, în Statele Unite, la un an după eliberare, n-ar fi plecat, dar familia sa nu mai putea suporta teroarea la care era supusă. A locuit întîi la niște prieteni, apoi la mănăstirea ”Schimbarea la Față”, iar la sfîrșitul anului 1985, s-au mutat la Cleveland, în casa parohială a comunității românești, unde au rămas patru ani.
În această perioadă au dus-o greu din punct de vedere material. Părintele a lucrat ca preot misionar în cadrul Episcopiei ”Vatra Românească”, a slujit și a predicat în numeroase biserici din America. Mai tîrziu, a călătorit și în Europa, conferențiind, acordînd interviuri și scriind numeroase articole în presa occidentală. A dus o viață de osteneală și smerenie, lucrînd ca zidar și tîmplar și locuind pe la cei care-l angajau, văzîndu-ți familia la două-trei săptămîni. A lucrat din greu în construcții, cărînd în spate saci de ciment, ca un biet salahor. Această situație a durat patru ani.
În 1988 s-a mutat cu familia la Washington, aici Părintele continuîndu-și activitatea misionară, dar și munca în construcții, preluînd și parohia ”Sfînta Cruce” de aici, căreia a reușit să-i plătească datoriile și s-o organizeze.
Statul american i-a acordat Părintelui cetățenia de onoare, dar nici un ajutor, așa că trei-patru zile pe săptămînă muncea în construcții, apoi cerceta pe enoriașii bătrîni sau bolnavi, aduna de mîncare și o împărțea la săraci, sfîrșitul săptămînii fiind dedicat bisericii. În doi-trei ani parohia și-a lichidat datoriile, iar numărul enoriașilor a crescut la 50 de familii, apoi biserica a devenit neîncăpătoare pentru numărul credincioșilor pe care Părintele i-a adus la credință și i-a cucerit cu dragostea și blîndețea sa.
A făcut pelerinaje la mănăstiri și rugăciuni cu călugării de acolo, pentru că socotea mănăstirile ca izvoare ale credinței. Biserica ”Sfînta Cruce” a devenit, prin dragostea Părintelui, un cămin primitor și drag pentru mulți ortodocși sau convertiți la Ortodoxie, pentru că Părintele a adus la Hristos o mulțime de suflete crescute în pustiul materialist al Americii. Și a putut face aceasta, pentru că trăia miracolul insuflării de Duhul lui Dumnezeu.
Și în America, Părintele Calciu a slujit lui Dumnezeu și oamenilor cu neobosită dăruire, cu rîvnă și cu multă dragoste pentru fiecare suflet încredințat lui de Dumnezeu. În zilele de luni și marți mergea să facă sfeștanii la casele credincioșilor sau să citească rugăciuni la căpătîiul celor bolnavi, leuzelor sau al bătrînilor care nu mai puteau merge la biserică. Apoi venea la biserică și îngrijea florile, atît de dragi lui, și iarba din curte, deretica în Sfîntul Altar și făcea aprovizionarea cu cărbuni, fitile și tămîie. Tot luni și marți pregătea pachete cu alimente pentru săraci și le ducea la biserică, apoi le căra, la cei 80 de ani ai săi, pe străzile Washingtonului, la săraci, bătrîni, bolnavi, pildă tăcută de milă și de jertfire. Vinerile spovedea și făcea slujba Vecerniei și a Acatistului, apoi ținea un cuvînt de zidire sufletească. Sîmbăta avea botezuri și nunți. Unii veneau de la mii de kilometri ca să fie cununați de Sfinția sa sau să ia binecuvîntare, ceea ce se întîmplă de obicei în jurul marilor duhovnici din țările ortodoxe. În nici una din zile Părintele nu ajungea acasă înainte de miezul nopții, uimind pe toți prin atîta tărie, pe care primea de la Dumnezeu pentru a sluji pe aproapele.
Slujbele le făcea cu multă evlavie, trăind fiecare cuvînt și rugăciune, fiind tot timpul în Domnul, ceea ce se vedea din pacea ce se revărsa în inimile fiilor duhovnicești, fiind o icoană vie a preotului dăruit în întregime lui Dumnezeu și oamenilor.
Părintele vorbea și se purta cu fiecare om în parte foarte personal, cu o dragoste unică. Uimea la el blîndețea cu care se smerea în neînțelegerile din parohie, liniștind toate tulburările. Avea o conștiință a sacrificiului nemai-întîlnită și răspundea urii și dezaprobării cu iubire desăvîrșită, venită de la Duhul Sfînt. Prin aceasta Părintele Calciu avea puterea de a schimba sufletele oamenilor, cîteodată prin simpla prezență, alteori prin rugăciune sau prin cuvinte de mîngîiere. O fiică duhovnicească mărturisește că Părintele îi citea în suflet și spunea simplu, ca și mama sa care vorbea simplu cu Dumnezeu, că i-a descoperit aceasta Duhul Sfînt și că îi vede îngerul păzitor în chip de lumină.
Revenit în țară după 1989, Părintele Calciu a fost întîmpinat cu ostilitate, urmărit, alungat din nou din biserica Radu Vodă, amenințat cu moartea. Dar, spune Părintele,
”Anual, duhul iubirii de țară și de oamenii ei, de mănăstiri, de trăitorii din ele și de neamurile mele mă mînă spre locurile copilăriei, ale bucuriilor și ale suferințelor trăite acolo, comoara cea de preț a viețuirii mele în România vreme de 60 de ani, pînă la timpul înstrăinării acum 18 ani. Parcă o prăpastie fără fund mi-a despărțit viața în 1985, mai adîncă și mai lată decît prăpastia închisorilor. Poate pentru că, fie și în închisoare, viața mea se petrecea în pămîntul țării.”
Toată viața Părintele Gheorghe Calciu a fost o măsură a curajului, a rugăciunii și a grijii pentru alții. În persoana sa se simțea, după mărturiile atîtora, prezența lui Dumnezeu. A fost unul din cei mai mari duhovnici ai Bisericii noastre: un suflet tînăr, cald și foarte deschis, un om cu adevărat frumos, cu minte sclipitoare și privire adîncă, smerit, dar și aspru la nevoie, cu darul de a aduna oamenii în jurul său, mai ales pe tineri. Un om trăind ca o jertfă continuă întru Hristos, cu o deosebită putere a rugăciunii, prin care mulți bolnavi și-au găsit alinarea, mulți rătăciți s-au întors la Biserică, s-au împăcat certuri, s-au reunit familii, s-au rezolvat situații disperate. La spovedanie îngenunchea cu cel spovedit și se ruga cu el, dăruindu-i nu numai iertare, dar și putere de a lupta împotriva păcatului.
La Spitalul Militar din București, monahiile Paraschiva și Mihaela mărturisesc că o lună de zile, cît au stat lîngă Sfinția sa, n-a cerut calmante, nu s-a plîns că-l doare ceva, fața nu i s-a crispat și nu s-a încruntat, dimpotrivă, ele au simțit nevoie de dragostea lui, ca și cum ele erau cele bolnave. Și aproape seară de seară, în ultimele două săptămîni petrecute la spital, Părintele, susținut de două persoane, cerceta pe bolnavii din secție. Era un om care uita de suferința sa, un înger în trup. Și acolo a vindecat o femeie stăpînită de duhuri rele de teamă, cu o simplă rugăciune improvizată.
La Spitalul Militar, la patul său au venit Bartolomeu Anania și Arsenie Papacioc, apoi Patriarhul Teoctist. A dorit să fie înmormîntat în România, acasă, în mijlocul neamului pe care l-a iubit atît de mult și pentru mîntuirea căruia a pătimit ca puțini dintre martirii credinței.
La Spitalul Fairfax din Virginia, America, diaconul care în a patra noapte îi citea Psaltirea, a spus că în timp ce-i citea o catismă, a văzut fața Părintelui strălucind ”ca în icoane”. Tot în a patra zi, cînd cei adunați la patul său cîntau un psalm, mîna Părintelui adormit a început să facă semnul crucii peste trup, complet necoordonat și involuntar. Apoi s-a trezit și i-a privit cu niște ochi care se vedea că au fost pătrunși de lumina necreată a lui Dumnezeu. După terminarea rugăciunii, Maria Rosana, aplecîndu-se să-i șteargă fruntea, a spus că fața Părintelui miroase a tămîie. În a cincea zi, numărul celulelor din sînge scăzuse sub numărul-limită al unei persoane decedate, dar Părintele trăia!
Marți, pe 21 noiembrie, de sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului, Părintele Calciu și-a dat ultima suflare. Ceruse să fie înmormîntat cu veșmintele preoțești cumpărate din România. Anii de exil au fost mai grei, a mărturisit Părintele, decît anii de tortură prin pușcării. Și, prigonit pînă în ultima clipă a vieții sale, i s-a comunicat interzicerea înmormîntării la mănăstirea PetruVodă, unde dorise să odihnească.
Prin viața sa, Părintele Gheorghe Calciu a biruit comunismul lui Ceaușescu, a biruit reeducarea de la Pitești și Aiud, materialismul și ateismul, indiferentismul și comoditatea zilelor noastre, bazate pe autonomismul drepturilor omului, ridicîndu-se la statura celor mai mari mărturisitori ai Creștinătății. Poate singură viața de mărturisitor a Părintelui Calciu a scos Biserica Ortodoxă Română din rușinea colaboraționismului cu regimul comunist.
Părintele Gheorghe Calciu a fost un sfînt, un mare sfînt. A știut cînd și unde îi va fi sfîrșitul, și cum. Prin viața și învățăturile sale, el ne-a lăsat mesajul că trăirea în Hristos e singura soluție spirituală pentru vremurile noastre și a demonstrat prin jertfa și suferința sa că celui ce rămîne neclintit în credința ortodoxă, nici o dictatură, opresiune, Securitate, boală, nici diavolul n-au ce să-i facă. Prin Părintele Gheorghe Calciu neamul românesc și-a îndeplinit misiunea dată lui de Dumnezeu, istorică și divină, și s-a ridicat la înțelegerea rostului individului în cadrul neamului și al neamului în cadrul Bisericii.
Curajul, inițiativa, bărbăția, mila, răbdarea, blîndețea, iertarea, iubirea sînt virtuți pe care le-a lucrat din această înaltă conștiință de viață, că are un har de la Duhul Sfînt și are de îndeplinit o misiune, aceea de preot. El s-a ridicat la înălțimea unui ”om nou”, în care au viat toate virtuțile sufletului omenesc și toate calitățile sădite de Dumnezeu în neamul nostru.
”De mi-ar da cineva, spune Părintele, puterea de a învia morții acum, eu n-aș prefera aceasta, ci lanțurile lui Pavel… Acesta este cel mai mare har dintre toate: mai mare decît harul de a opri cursul Soarelui și al Lunii, mai mare decît harul de a mișca Pămîntul, mai mare decît harul de a stăpîni demonii și a-i alunga… Nu doară de aceea e bine a fi legat pentru Hristos, pentru că faptul acesta ne-ar procura Împărăția Cerurilor, ci pentru că suferim pentru Hristos.”