A urmat plecarea pentru totdeauna în Occident: Elveţia, Franţa şi, în cele din urmă, America. Starea de spirit de dinaintea plecării definitive se vede bine dintr-o scrisoare trimisă postului de radio “Europa Liberă”:
“Există o memorie atroce a propriilor noastre greşeli şi o memorie bună, care atenuează şi îmbunează (îmblânzeşte) durerile trecute. Ceea ce însă mă înspăimântă şi mă cutremură este acea neostoită persistenţă în ură şi răutate, pentru anularea căreia a murit Iisus pe cruce. Cred şi eu în ruga mucenicilor ştiuţi şi neştiuţi.”Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine M-a urât înainte de voi” (Ioan 15, 18). E un gând care nu m-a părăsit niciodată.
Dar n-am putut nici în cele mai dureroase gânduri ale mele să-mi imaginez că abia scăpat din închisorile comuniste, după ce ierarhii mei m-au calomniat fără motiv şi fără a ţine cont de cel mai elementar adevăr istoric, că după toate acestea, sufletul meu va mai suferi o lovitură inumană, dată chiar de ierarhia Bisericii Ortodoxe Române, de fraţii mei. Ei au socotit că mă despoaie, printr-un decret de caterisire, de harul preoţiei, pe care nu ei mi l-au dat, ci un mare arhiereu care acum a murit şi care ar fi fost singurul în drept să mă oprească de la funcţiile mele sacerdotale – căci harul mi s-a dat în veci – şi ştiu că el (arhiereul) nu ar fi făcut-o.
Are răul limite în inventivitate? Nu! Nu cer decât puţină pietate creştină de la arhiereii mei, o picătură de iubire hristică. Nu le-a păsat de mine şi de familia mea, de anii de şomaj şi nici de cei cinci ani şi jumătate de detenţie, ba dimpotrivă, le-a păsat, dar în rău. Cum să oprească această ură ordonată? Să-şi amintească măcar acum că sunt reprezentanţii lui Hristos în această lume a durerii şi a lacrimilor. În toată clipa suntem pândiţi de primejdii, loviţi de concepţii materialiste, atât comuniste, cât şi capitaliste, ne găsim crucificaţi ca Iisus pe Golgota. Spuneţi, păstorii mei duhovniceşti, tot ca El în clipa morţii: Mâine vei fi cu noi în Biserica lui Hristos”.