Dialog cu părintele Gheorghe Calciu:
– Care au fost etapele revenirii, cum aţi reluat legătura cu Dumnezeu?
– La mine întoarcerea n-a fost dintr-o dată. Refacerea mea a fost mult mai grea decât a altora, pentru că ruptura mea a fost mai mare. Eram un tânăr destul de naiv, un copil de ţăran cu o credinţă puternică, cu o mare încredere în oameni. Eram foarte simpatizat. Chiar după ce am căzut se spunea despre mine “îngerul căzut cu ochii albaştri “, pentru că toată lumea m-a socotit că pe un înger. Acum eram un înger căzut. Şi suferinţa mea a fost aşa de dură şi ruptura mea a fost aşa de totală, încât eu mi-am revenit mult mai greu.
– Aţi rămas la Piteşti până la sfârşitul reeducării?
– Da, şi apoi am fost dus la Gherla, unde am stat un an şi ceva.
– Atunci aţi reînceput, ca să zic aşa, relaţia cu Dumnezeu?
– Nu. Schimbarea mea totală a fost când au înscenat procesul reeducării, în ’56. Până atunci a fost aşa, o scăldare. În momentul când ei au spus că acţiunea de reeducare a fost opera legionarilor, am spus: “Nu!”. Tot ce au încercat să mai facă apoi a fost zadarnic, eu am rămas pe poziţia mea. Şi la proces tot aşa, am fost pe poziţia mea.
– Şi înainte de proces, când încercau să vă pregătească, să vă convingă să-l acuzaţi pe Oprișan de reeducare, aţi fost tot pe poziţie de respingere?
– De la început, din prima clipă am fost împotriva! Am fost pe poziţie, nu m-au scos din decizia asta a mea.
– Ei însă v-au băgat în proces sperând că veţi declara ce vor ei, nu?
– Nu, nici n-au sperat!
– Bine, dar aranjaseră toată povestea cu înscenarea, tot teatrul pe care voiau să-l filmeze ca să arate şi în Occident: “Uite ce au făcut legionarii!”…
– De la mine ştiau la ce să se aştepte. Pentru că eu tot timpul am fost împotrivă. Ajunsesem chiar că mă punea anchetatorul să fac semnătura după fiecare frază. Şi ziceam: “Eu semnez după fiecare frază, dar să nu puneţi acolo minciuni!”. Şi când punea altceva decât spuneam eu, scriam: “nu semnez!”.
– Scriaţi “nu semnez”?!
– Da, scriam. Pentru că în clipa când am zis o dată “nu”, mi-am dat seama că dacă zic altădată “da”, sau fac o cât de mică concesie, s-a terminat cu mine.
– Atunci a fost momentul de har, când v-aţi hotărât să spuneţi “nu”?
– Da, absolut! Şi am ştiut că dacă îmi pierdeam această hotărâre, picam în străfunduri, pentru că eram deja slăbit.
– Şi în momentul acela aţi început să vă rugaţi? Atunci aţi reluat legătura cu Dumnezeu?
– Nu, începusem mai înainte încă, dar nu era o legătură stabilă, era laxa. Cădeam, iar mă ridicam… Acum însă se vedea că această putere vine de la Dumnezeu şi că trebuie să o menţin.
– Deci acesta a fost harul care vi s-a dat atunci, să spuneţi “nu” şi prin aceasta, menţinându-vă poziţia, să vă salvaţi. Asta v-a ales Dumnezeu ca şi cale de ridicare…
– Da. Dacă eu semnam o singură acuzaţie, mă duceam la fund de tot. Şi am înţeles lucrul acesta şi m-am agăţat de el.
(…)
– Aceasta întărire o socoteaţi ca un ajutor de la Dumnezeu, ca un har?
– Era o putere extraordinară! Nici nu ştiu de unde venea, că îţi închipui că eu eram slab, eram descurajat. Eram din bucăţi, nu eram un perete întreg!
– Aveaţi şi momente de îndoială, de încercare?
– Nici un moment nu mi-am îngăduit lucrul acesta! Dacă îmi îngăduiam, dacă intrăm iarăşi în contradicţie cu mine, mă pierdeam.
– Şi ca să vă menţineţi pe poziţia asta vă rugaţi, nu?
– Da, sigur.
– Aveaţi o rânduială, spuneaţi rugăciunea lui Iisus, sau pur şi simplu ce vă venea în minte?
– Mă rugam cu rugăciunile pe care le ştiam. Le repetăm, adormeam, iar le repetăm. Nici măcar nu spuneam aşa, la modul personal: “Doamne Dumnezeule; am greşit, scapă-mă, ajută-mă!”, nu mă rugam cu cuvintele mele, ci ziceam rugăciunile pe care le ştiam pe de rost, de la “Înger, îngeraşul meu” până la Crez. Pe acestea le repetam totdeauna şi rugăciunea mă întărea. Asta a durat vreo şapte-opt luni, cât a ţinut ancheta.
– A fost, ca să zic aşa, perioada de pocăinţă şi har de după cădere…
– Da. Apoi a urmat procesul, unde am rămas pe aceeaşi linie. Când l-au adus ca martor pe Voinea – Voinea a făcut nişte lucruri grozave, săracul de el! – Am spus: “Domnule preşedinte, întrebaţi-l pe martor care e situaţia lui acum! Întrebaţi-l, pentru că oamenii ăştia sunt ţinuţi permanent sub ameninţarea executării sentinţei. De la ei ce se poate obţine!?”. Şi preşedintele zice: “Stai jos!”.
– Credeţi că judecătorii ştiau ce a fost la Piteşti?
– Eu cred că ştiau, şi nu mă aşteptam la dreptate din partea lor.
– Până la urmă de ce avea nevoie Securitatea de această mascaradă?
– Asta nu ştiu exact. Am discutat după aceea şi cu Costache Oprişan. El credea că Securitatea încerca să facă un şir de procese ca să nu ieşim din închisoare, dar procesul nostru i-a dat peste cap.
– În ce sens i-a dat peste cap?
– Adică refuzând noi să acceptăm înscenarea lor, lucrurile s-au aflat. Şi din momentul ăsta, ei au ştiut că ne-a revenit curajul şi că s-a creat o rezistenţă a acestor martori din închisoare care au spus: “Nu, domnule, nu este adevărat. Reeducarea a fost făcută de Securitate! “. Asta a fost concluzia noastră, dar poate că au fost alte lucruri…
– Oricum, sfinţia voastră aţi ieşit din proces cumva refăcut sufleteşte, întărit şi ispăşit prin acest efort de a vă menţine pe poziţia negării, nu?
– Asta a fost toată puterea mea.
(…)
– Ce era, de fapt, Casimca?
– Casimca era o secţie specială a Jilavei. Jilava e o închisoare la şapte metri sub pământ, deasupra căreia pasc vacile şi oile. Aici, în pământ, într-o hrubă în formă de semicilindru, erau cinci celule lipite de perete, fără lumina naturală, fără aer. Toată aerisirea se făcea prin trei găuri care erau jos, lângă uşă. Asta era Casimca. Acolo am fost băgaţi şaisprezece oameni. În decurs de doi ani, aproape jumătate din noi au murit. A fost o secţie de exterminare, cu regim dur, bătaie, înfometare şi persecuţie specială.
– Cum aţi rezistat?
– Acolo unde a fost unire, credinţa adâncă şi rugăciune, s-a rezistat. Securitatea ne-a împărţit în aşa fel încât în fiecare celulă să fie un om destructiv, fie moral, fie fizic. La noi l-au băgat pe Costache Oprişan, care-şi scuipă plămânii – nu fac o figură de stil, realmente în fiecare dimineaţă scuipă cheaguri de sânge şi bucăţi de plămâni! În a doua celulă erau doi nebuni, în a treia, la fel, unul cu instabilitate psihică. În celulă cu cei doi nebuni au murit toţi! Noi am rezistat pentru că ne-am grupat în jurul lui Constantin Oprişan, care a fost un om deosebit, un adevărat sfânt!
(…) – Aţi mai avut îndoieli în credinţa acolo, la Jilava?
– Eram aşa de structurat, încât nu mai admiteam îndoială în mine. N-o admiteam nu pentru că aş fi fost întărit, ci ca să nu mă prăbuşesc! Asta era protecţia mea.
– Cum vedeaţi prăbuşirea aceasta, ca pe o pierdere totală şi ajungere la starea de nebunie, sau numai că pe o ratare?
– Pierdere definitivă şi apoi nebunie…
– Deci trăiaţi la modul foarte acut drama asta că sunteţi pe muchie de cuţit, chiar şi din perspectiva veşniciei?
– Din toate punctele de vedere, al caracterului, al societăţii, din toate… Inclusiv mântuirea, ştiam că depinde doar de hotărârea mea de a rămâne pe poziţia asta. Nu aveam încredere în mine că sunt tare şi că-mi pot permite jocuri politice, de pildă să spun o minciună ca să scap, sau altele.
– În urma acestei hotărâri venise şi liniştea, vă liniştiseţi?
– Sigur, acum aveam o linie de la care nu mă mai abăteam şi nu mai eram tulburat. Singura mea nelinişte era să nu clachez cu ceva.
– Această stare de linişte aţi trăit-o şi că o bucurie a credinţei? Fiindcă era totuşi un salt uriaş…
– După infernul căderii şi al îndoielilor de mai înainte, acum era cu adevărat un paradis. Aveam o linie, un curaj, aveam o tărie. Mă certam regulat cu gardienii pentru Costache Oprişan! Mâncăm bătaie, dar nu mă mai dureau nici loviturile, nici nimic!
(Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa – Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, pag. 57)