Costache Oprișan, bolnavul din celula 4 – pus anume acolo pentru a-i contamina pe ceilalţi cu bacilul Koch din plămânii lui găuriţi de caverne – era din ce in ce mai slăbit. Îl sufoca tusea şi-l năpădea sângele pe beregată şi gură.
Se ştergea el cât putea, cu un fel de cârpă, dar nişte şuviţe tot i se scurgeau din gură, căzându-i pe piept din barba năclăită de alte cheaguri. Ceilalţi trei îl priveau neputincioşi. Ce puteau să-i facă ei?
Calciu avusese ideea şi bunăvoinţa să-i spele sticla de spută sângerie de câteva ori pe zi, cu apa lui de băut, măsurată la nu mai mult de două gamele pe zi de persoană. De spălat la fund – că de hârtie igienică sau de cârpe nu putea fi vorba, chiar dacă din cămăşile şi izmenele lor nu mai rămăseseră decât zdrenţe – foloseau în comun ceea ce mai era in mica tinetă de apă. Dificultate majoră, dar nu de nedepăşit. De altfel, in vederea rezolvării ei, renunţaseră la spălarea mâinilor înainte de a apuca gamelele cu mâncare şi chiar şi la spălatul la fund. Ce altceva ar mai fi putut face? Obsesia lor devenise bolnavul care se sufoca tot mai tare pe zi ce trecea şi pentru care trebuia intreprins ceva… Şi ideea îi veni tot lui: să pună la mucegăit bucăţele de pâine, din cele 120 grame ce se dădeau o dată pe săptămână, pe care apoi să le dizolve în apă şi astfel, din lichidul obţinut, după strecurarea lui printr-o zdreanţă, să facă un fel de „infuzie” pe care el s-o inspire pe nas, în momentul când îl zguduia tusea. Mucegaiul, credeam noi, era un fel de penicilinum notatum şi nu putea să nu facă un efect benefic, atâta vreme cât şi alte antibiotice aveau aceeaşi origine, mai ales penicilina care se dădea în spitale şi contra tuberculozei.
Şi-ntr-adevăr, rudimentara lor producţie de mucegai dizolvat îşi făcu efectul. Slab, la inceput, dar eficace până la urmă, pentru că accesele de sufocare ale bolnavului se mai răriră. Ba, la un moment dat, ceva mai vioi, bietul Costache – cum spunea Calciu – se şi ridicase în fund, pe pat, şi zâmbind, începuse să le spună ceva. Era o poezie, sau nişte gânduri care sunau aşa:
Să nu te-ntorci din cale,
prin a Sodomei carceri
Când duhul tău te minte.
Prin foc, prin fier, prin ape, dar numai inainte!
Căci drumurile-n spirit nu suferă intoarceri.
Grozav îndemn pentru ceilalţi, această evidenţă de ultimă instanţă! Boala revelase încă o faţetă a omului. Semn bun, dar, din păcate, de prea scurtă durată. Bacilii Koch suferiseră un şoc, insă nu dispăruseră şi organismul bolnavului nu reuşi să le facă faţă. Se ingălbenise de tot şi pielea abia mai reuşea să-i ţină oasele să nu se împrăştie. Cumplit proces de mumificare! — Nu mai are mult! constată Calciu disperat. Trebuie să mai facem ceva… O ultimă încercare…
– Adică ce? intrebă Iosif.
– O să vedeţi voi! răspunse Calciu, repezindu-se să ia o gamelă.
– Ce vrei să faci cu ea? întrebă speriat Mircea care bănuia ceva îngrozitor. Şi nu se înşela, pentru că, retras „în fundul celulei tronconice, Calciu îşi sufiecă mâneca zeghii şi, cu un blacheu de bocanc ascuţit pe ciment, işi deschise vinele de la cotul mâinii stângi, umplând gamela cu lichidul roşu ce se scurgea din el.
– Eşti nebun! exclamară ingroziţi Mircea şi Iosif.
– Vrei să te sinucizi şi tu ca cei de la Piteşti? continuă Iosif. Mircea, mut de mirare, rămăsese cu gura căscată.
– Nu va panicaţi! le spuse Calciu întorcându-se spre ei, cu gamela plină de sânge. O s-o las aşa, să se sedimenteze hematiile în ea, iar limfa o să i-o dau s-o bea. Poate c-o să se mai întremeze. Nu-l vedeţi că de-abia mai suflă? Şi puse gamela pe ciment, la rece, sub patul pe care făcea paza zilnică, pentru a nu-i prinde paznicii aţipind. Costache, agonizând în patul lui, nici nu observase ce făcuse Calciu pentru el. Zăcea nemişcat şi doar pieptul îi mai tresărea din când în când.
– Bea asta! îl indemnă Calciu, într-un moment când i se păru că, dacă bolnavul nu bea limfa, îl scapă pe drumul spre Dincolo. Ceilalţi doi, îl priveau cu ochii căscaţi cât cepele. Zgâlţâit de Calciu şi îndemnat să bea din gamela ce i-o pusese la gură, Costache Oprişan deschise ochii mari, ca şi cum şi-ar fi văzut moartea cu ei şi, cu ultimele puteri pe care le mai avea, încercă să se ferească de ceea ce i se oferea.
– Bea! Bea-o! insistă Calciu. Dar Oprişan închise ochii şi lăsă capul să-i cadă, moale, într-o parte.
– Lasă-l, că s-a sfârşit! îi şopti Iosif, incercând să-l tragă la o parte. Calciu, împietrit, părea pornit cu sufletul pe acelaşi drum pe care o luase Costache. Şi, privind într-un gol lăuntric, nu da nici un semn c-ar fi vrut să renunţe la urmărirea acestuia.
– Ce, mă! A dat-o şi ăsta in primire se auzi glasul Fierarului care, pe furiş, văzuse totul prin vizetă. Pândise să-i vadă ce mai fac, dacă nu dorrm şi dacă i-ar mai fi putut povesti ceva despre bandiţii, legionarii şi fasciştii pentru care, la şedinţe, şefii îi făceau capul cât baniţa. Şi când colo, unul se şi „liberase”! Ce să-i mai intrebe?
– O să anunţ mai sus! zise el, retrăgându-se de la vizeta pe care uită s-o inchidă.
– Anunţă-i! îi strigă Iosif. Anunţăi că incă unul le-a scăpat!
Mult mai repede decât se aşteptau cei trei rămaşi in celulă, necontaminaţi de Oprişan, sosiră şi superiorii: ofiţerul politic, cel de serviciu şi un plutonier.
– Dă-l afară! porunci ofiţerul politic Fierarului.
– Nu-i nevoie, domnule! îi spuse Calciu. El e de mult afară.
– Cuuum? urlă politicul.
– El v-a scăpat, domnule! Iar trupul ce mai contează? Da’ am să-l scot eu şi cu un tovarăş de-al dumneavoastră. Ştia bine că mai toţi gardienii se fereau să atingă morţii.
– Iute! mai ordonă ofiţerul de serviciu, făcându-i semn Fierarului să-l ajute pe Calciu să scoată cadavrul din Casimcă. Şi, purtat de subsuori de Calciu şi de picioare de Fierar, Oprişan ieşi din Casimcă, până în curtea Jilavei, unde politrucul le porunci celor doi purtători să-l lase jos, lângă gardul de scânduri al Casimcii, şi cu trupul.
– Şi tu, la loc, în celură! îi strigă politrucul lui Calciu.
– Imediat! îi răspunse Calciu aplecându-se să smulgă dintr-o crăpătură de la poalele zidului, o floricică şi două fire de iarbă verde pe care le aruncă peste trupul neînsufleţit al lui Oprişan.
– Marş in cavoul tău, banditule! mai urlă ofiţerul, dându-i lui Calciu un picior in fund.
– Şi tu ce-ai mai făcut după aceea? îl intrebă Iosif văzându-l intrând în celulă cam adus de spate.
– Ce vezi! îi răspunse Calciu, trântindu-se pe pat cu ochii în lacrimi. Şi se întoarse şi cu fundul in sus.
– Tu ai fi putut face aşa ceva? îl intrebă Iosif pe Mircea, privind la gamela plină de sângele pe care Oprişan refuzase să-l bea.
– Şi când te gândeşti că şi Calciu are ganglionii de la gât aşa de umflaţi! I-au făcut capul ca o pară enormă! răspunse Mircea. Cât despre ceea ce ar fi putut face el pentru semenul muribund, încă nu se gândise. Dar intrebarea lui Iosif incepu să-l muncească. Chiar în aceeaşi zi, cu toată tristeţea şi gândurile ce-i podidiseră pe cei trei colocatari, după „plecarea” lui Oprişan, vecinii de la celula 3 aflară şi ei ce se petrecuse alături. Cum se stinsese Oprişan, cum îi văzuse Fierarul prin vizetă – fără cel mai mic reproş – şi cum, anunţaţi de cele intâmplate, veniseră superiorii în galop să vadă cu ochii lor „fapta”. Nimic însă despre gestul lui Calciu, cu sângele in gamelă. Despre floricica smulsă de el de la poalele zidului Jilavei şi aruncată peste leşul lui Oprişan, da. Aflară şi admirară gestul, filtrat la urechile lor prin Morse. Mai ales că-şi plătise gestul şi cu lovitura la fund primită de la ofiţerul politic. Dar nu Calciu fu cel care le povesti, căci îşi revenea cu greu în fire, ci Mircea, tot atât de versat in bătaia şi receptarea alfabetului Morse.
Încheieturile degetelor lui erau ca nişte măciulii de beţe de tobă, de atâta bătut, iar urechile, la receptare, mai ascuţite ca acul. Nimic nu-i scăpa, pentru că „scrierea” prin bătăi în perete era destul de redundantă şi deseori transmiţătorul nici nu mai trebuia să-şi incheie fraza că receptorul şi prinsese înţelesul. Doar că nu transmiterea şi comunicarea în general reprezentau o problemă, ci conţinutul lor. Faptele şi întâmplările petrecute în celulele-cavouri din Casimcă erau importante. Ca riscul pe care şi-l asumau transmiţătorul şi receptorul, în cazul în care ar fi fost surprinşi de gardian. Dar cine nu risca, într-o lume în care comunicarea nu se putea face altfel şi când singurătatea era un imbold mai puternic decât frica? Problemă care, pentru cei rămaşi tot mai puţini în Casimcă, nu mai conta. Pentru cei bolnavi, rămaşi încă în viaţă ca să-i infecteze pe ceilalţi, vestea morţii conta. Orice asemenea veste despre „eliberarea” cuiva in lumea de Dincolo, infiora. Intraseră şaisprezece osândiţi in Casimcă, în cele patru celule ale ei şi – în decurs de numai câteva săptămâni – muriseră deja cinci. Şi toţi erau planificaţi pentru un sfârşit sigur, în cele mai mizerabile condiţii. Iar pentru cei care-i planificaseră astfel, problema era doar când, câţi şi cum aveau să sfirşească „bandiţii”.
Numai că-n lumea carcerală, în situaţii limită, de mare „inghesuială”, omul doar propune, şi Domnul, nu directorul, dispune. Privilegiu absolut al Domnului Dumnezeu, peste voia şi hotărârea Lui, nimeni, nicicând şi niciunde neputând trece. În Casimcă, osândiţii nu-l aşteptau decât pe „când”, căci pe „unde” li se părea că îl vedeau în fiecare clipă.
(Marcel Petrişor – Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi)