Cele 7 cuvinte către tineri

Cuvânt către tinerii teologi pe tema „Creștinismul și cultura” (1978)

Cuvîntul suplimentar către tineri

Această predică trebuia rostită în ziua de 17 mai 1978, în Biserica Radu-Vodă, conform noului program de predici anunţat de părintele Calciu în ziua de 10 mai. Noul ciclu urma să trateze tema „Creşti­nismul şi cultura”. (N. ed.)

CUVÎNT CĂTRE
TINERII TEOLOGI

„Cel ce iubeşte pe tată ori pe ma­mă mai mult decît pe Mine, nu es­te vrednic de Mine; cel ce iu­beşte pe fiu ori pe fiică mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37)

Nu intenţionam să adaug acest cuvînt supli­mentar la cele „Şapte cuvinte către tineri” rostite în Postul Mare, tînărul meu frate întru ale Teo­lo­giei, dar am fost silit la această revenire din motive interne şi externe. De aceea voi face apel în „Cuvîntul” de faţă, într-o mai mare măsură decît în cele anterioare, la simţul nostru de dreptate, de o­noare şi de curaj.

Din clipa în care m-am hotărît să atac public şi deschis problema libertăţii cultului, din clipa în care m-am decis să protestez public împotriva dă­rîmării bisericilor – şi bine am întrebuinţat pluralul! [1] – am ştiut la ce trebuie să mă aştept: la persecuţie, la teroare, la înscenare de judecată, la şantaj. Şi, în cîteva luni, am trecut prin toate acestea, cu singura deosebire că tot ceea ce s-a întîmplat a fost mai inuman şi mai josnic decît mi-am închipuit. Din clipa aceea, tot ce se leagă – din fiinţa şi din viaţa mea – de activitatea publică a devenit cu adevărat public. Pentru aceasta vă dezvălui parte din cele întîmplate, ca să ştiţi la ce să vă aşteptaţi atunci cînd credinţa şi iubirea voastră de oameni vă vor determina să acţionaţi în sensul în care acţionez eu. Dar nu pe toate vi le voi spune, căci nu vreau să credeţi că faţa oa­menilor este numai hîdă, ci vi le voi spune doar pe cele ce justifică acest „Cuvînt”.

Două reproşuri mi s-au adus – şi total opuse – în le­gătură cu cele „Şapte cuvinte”. Pe de o parte, mi s-a repro­şat – şi cuvîntul este atît de eufemizat încît, faţă de realitate, devine aproape dulceag – că predicile mele ar fi adresate seminariştilor şi că, prin urmare, acuzaţia de ateism şi ma­te­­ria­lism ar cădea asupra profesorilor Seminarului, în mod exclusiv. Această acuzaţie este atît de fla­grant rău intenţio­nată încît ar fi însemnat o inu­tilă şi păgubitoare pierdere de vreme să mă fi o­cupat de combaterea ei.

Pe de altă parte, unii teologi mi-au reproşat că, acor­dînd prioritate tineretului laic în predicile mele, i-am negli­jat pe tinerii teologi. Aici trebuie să mă dezvinovăţesc: nu v-am neglijat, tinerii mei prieteni şi fraţi! Ştiam că voi sînteţi mai cre­din­cioşi, mai drepţi şi mai generoşi decît mine, că pre­­­­zenţa voastră numeroasă şi asiduă la predi­cile mele de la Biserica Radu-Vodă (sau de pe treptele ei, atunci cînd bi­serica mi-a fost închisă) era o dovadă că voi înşivă vă im­plicaţi în conţi­nutul „Cuvintelor” şi că eraţi, într-o largă mă­­sură, voi cei care vă rosteaţi părerile prin gura mea.
În sfîrşit, motivul intern stă în impulsul care mă îndeam­nă să critic unele probleme imediate, legate de noi, teologii.

Este vremea, fraţii mei, cînd cuvintele Mîntu­i­torului – „… dar vine ceasul cînd tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dum­ne­zeu” (Ioan 16, 2) – se adeveresc şi chiar de vin foarte actu­ale. Nu fac afirmaţii fără adresă, ci vă spun a­ceste lucruri fiindcă împotriva celor predicate de mine în numele lui Iisus, împotriva protestului meu contra dărîmării Bisericii Enei, împotriva voastră, a teologilor care aţi venit, peste toate interdicţiile, să ascultaţi adevărurile rostite cu curaj şi răspicat în Biserica Radu-Vodă, s-au ri­dicat învă­ţă­torii voştri cei mari, directorii voştri de conştiinţă şi forma­torii viitorilor preoţi ai nea­mului nostru. S-au ridicat cuprinşi de „o no­bilă mînie”, păzindu-vă cu toată străşnicia, ca nu cumva să veniţi în serile de miercuri la cele „Şapte cu­vinte”! Nu v-au păzit de ispitele lumii, de beţie, de desfrî­nare şi de alte păcate cu care lu­mea vă ademeneşte, ci v-au lăsat să vă apăraţi singuri, dar au sărit să vă oprească să ascultaţi cuvîntul lui Dumnezeu spus într-un fel nou! Au fost – vorba broşurilor de propagandă pentru lup­ta de clasă – „foarte vigilenţi”… Fiindcă v-au determinat să daţi declaraţii unii împotriva alto­ra, să-i denunţaţi – denunţîndu-vă pe voi înşivă – pe toţi cei ce s-au făcut vinovaţi de grava cri­mă de a-mi fi ascultat predicile! Splendidă acţiune duhovni­cească, prin care o instituţie teologică e transformată în una de anchetă! Aş dori să-l în­treb pe cel ce a desfăşurat an­cheta, pe părintele spiritual Moldovan, dacă şi pe atunci cînd era in­giner a luat de la muncitorii şi subalternii săi a-semenea declaraţii. Mă refer la tipul acestor de­claraţii delatoare. Dacă a luat şi atunci, înseam­nă că este pe o linie de continuitate şi că, de fapt, nu pentru Teologie se află acolo unde se află… Dacă nu, să ne explice: unde şi cînd a învăţat sistemul acesta de anchetă?!

Cine are ca îndreptar de conştiinţă pe: „Eu am copii de crescut” şi ca justificare morală pe: „Rectorul m-a pus să iau declaraţii”, acela are, în loc de suflet, un mecanism te­le­­ghidat. Să-şi aducă aminte acele cuvinte ale Mîntuitorului care con­stituie motto-ul acestei predici…

Cunosc înfocarea cu care preacucernicia sa luptă îm­potriva „Oastei Domnului” (o grupare ortodoxă şi de pieta­­te creştină), fiindcă a îndrăznit să pună pe melodii popu­lare şi de alt ritm anumite texte pioase. Ar fi însă bine să înţeleagă un lucru care pentru un om credincios este foarte limpede: pe măsură ce falsa ştiinţă desacra­lizează lumea, uneori chiar ajutată de anumiţi preoţi, pe aceeaşi măsură credinţa simplă extinde sacrul în toate domeniile de mani­festare umană.

Noi ştim însă că pe cît de riscant este să combaţi a­teismul oficial şi neoficial, pe atît este de comod şi de ren­tabil să ataci „Oastea Dom­nului”, chiar dacă ar avea mici nepotriviri, cînd şi aşa este obligată să-şi ţină adunările în semi­obscuritate, fiind uneori risipită cu brutalitate de către Miliţie. De fapt, nu există decît o singură so­luţie a pro­blemei: aceea de a-i aduna pe toţi mem­­brii „Oastei Dom­nului” sub acoperişul Bisericii noastre, fiindcă sînt oameni pioşi şi devotaţi, care doresc să fie reprimiţi. Numai aşa se poate solu­ţiona o problemă, iar nu cu violenţă. În proble­mele spirituale, violenţa nu soluţionează, ci com­plică. Vor­besc de aceşti oameni simpli şi cinstiţi în credinţa lor, şi ca­re vor trebui să fie reprimiţi. Căci sînt oameni care ard pen­tru credinţă şi-şi apără fiinţa lor religioasă cu o dăruire cu care nu toţi ştim şi vrem să o facem.

Căci unde a fost parohul Bisericii Enei în noap­tea cînd dărîmătorii ei au venit, noapte di­nainte ştiută? De ce nu a stat în altar să o apere, căci cine ar fi îndrăznit să dărîme o bi­serică peste slujitorul ei?

Unde au fost preoţii de la biserica din Foc­şani, atunci cînd secretarul de partid al judeţului, domnul Dobrovici, la fel de român după nume ca şi după fapte, a dărîmat acea bi­serică? Ar fi în­drăznit oare acest domn să arunce în aer bi­se­rica o dată cu slujitorii ei? Fiţi siguri că nu! De altfel, mai demni şi mai curajoşi s-au arătat unii dintre macaragii şi buldozerişti, care au refuzat să par­ticipe la dărîmarea bi­sericii, pentru care fapt, din cîte mi-au relatat localnicii, la patru dintre ei li s-a desfăcut „demonstrativ” contractul de muncă. Oare care va fi fost răsplata dată celor ce au dărî­mat aceste biserici şi care va fi fost sancţiunea aplicată pre­o­ţilor dezertori de la datoria lor?

Va veni vremea – şi ea nu este departe – cînd vom şti lista completă a celor care au semnat pentru dărîmarea Bi­sericii Enei şi vor fi cu toţii acoperiţi de ruşine; va veni o vre­­me cînd vom cunoaşte lista completă a celor care au re­fuzat să semneze, socotind acest act de distrugere drept o ac­­ţiune barbară şi anticulturală, iar a­ceştia vor fi cinstiţi de toată suflarea româneas­că. Ceea ce pot să vă spun de pe acum este că aceia care au refuzat să semneze sînt cei mai de seamă reprezentanţi ai culturii noastre contem­porane (isto­rice, literare, artistice), iar pronunţarea în public a numelui lor va întări şi mai mult în noi stima pe care le-o purtăm şi va dovedi că numai cine este barbar în concepţie poate dis­truge trecutul religios şi cultural al neamului nostru, pentru a pune în locul lui fantoşa schi­loadă a ateismului. Aceşti oameni au ascultat, chiar dacă nu le cunoşteau lămurit, cu­vintele Mîn­tuitorului, dintr-un sentiment adînc de cinste şi de onoare: „Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru su­fletul său?” (Marcu 8, 37).

În ultimele luni am primit numeroase tele­foane de inti­midare, de la persoane care îşi as­cun­deau instinctele tero­riste, pornirile de tortu­ratori morali, după anonimatul tele­fonului. Gama ameninţărilor adresate mie, dar şi familiei me­le, se întindea de la distrugerea noastră morală şi pînă la cea fizică şi civică.

Pe măsură ce se va ivi necesitatea, voi face publice a­ceste ameninţări, ca să vedeţi toţi de cîtă „cin­ste şi omenie” dau dovadă aceşti indivizi! Unii se erijau în apărători ai re­gimului politic din ţara noastră, care ar fi fost ameninţat, chipurile, nu ştiu cum, de… predicile mele! Poate fi o min­ciună mai mare decît aceasta?! Ceea ce este însă ciudat este faptul că toţi aceşti „apărători” se stră­du­iau să mă convin­gă de faptul că regimul pe care îl apărau este un regim gata la orice abuz şi care ar putea să mă dis­trugă pe mine fără nici o vină, iar pe familia mea pentru vina că eu nu am vină! Aceasta în timp ce eu credeam că re­gimul din ţara noastră mai are în vedere anumite prin­cipii umanitare, care nu-i în­găduie asemenea a­bu­zuri…

Vă spun toate acestea oarecum în treacăt, pentru ca voi să le faceţi publice şi să înceteze o dată pentru totdeauna acest şantaj şi acest gang­sterism moral, care îmi cere su­fletul meu drept răscumpărare pentru familia mea amenin­ţată. Ca ele să devină publice, spre condamnarea unor ast­fel de atitudini şi spre sporirea demnităţii noastre umane, după cuvîntul lui Iisus: „Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la ureche, propovăduiţi de pe acoperișurile caselor” (Matei 10, 27).

Căci glasul meu nu ajunge, ci el trebuie mul­tiplicat de sutele voastre de glasuri, ca adevă­rurile de credinţă şi de omenie să ajungă la ure­chile tuturor.
Rămînem strîns uniţi în jurul ierarhiei şi ie­rarhilor noş­tri, fiindcă fără ierarhie Biserica ar fi ca un organism fără schelet tare. Rămînem în jurul lor şi le amintim că sînt con­ducătorii spi­rituali a cel puţin paisprezece milioane de cre­din­cioşi români şi că printre aceştia se găsesc oa­menii cei mai buni, care ştiu să unească iubirea de patrie cu univer­salitatea iubirii creştine, ca şi credinţa cu adevărata cul­tură.

Să aibă ei această conştiinţă şi vor fi apostolii lui Hris­tos pe pămînt românesc, iar noi – mărunţii lor ucenici. Da­că un singur episcop ar fi fost alături de noi, nu am fi asistat la dărîmarea Bisericii Enei, sau, în cel mai rău caz, la ora aceasta am fi văzut-o reconstruită pe locul ei. Nici nu am fi asistat îndureraţi la aruncarea în aer a Bisericii Domneşti din Focşani. Îi rugăm cu umilinţă pe ierarhii noştri să nu în­gă­duie ca pe locul Bisericii Enei să fie construită o cîrciu­mă profanatoare, în care se vor dezvolta beţiile, vio­lenţele şi prostituările ulterioare! Să apere acest pămînt sacru, pe ca­re au călcat unii dintre voie­vozii noştri, iar biserica să fie reclădită, cu toate odoarele de preţ, aşa cum a fost! Aceasta este o datorie de român şi de creştin pentru fiecare dintre noi!

Nu vom înceta să protestăm împotriva aces­tui sacrilegiu şi acestei ilegalităţi. Nu vom osteni niciodată să ne opunem unor asemenea abuzuri şi acte anticulturale, precum cele să­­vîrşite la Foc­şani şi la Bucureşti, şi vom face publice a­ceste în­călcări. Este dreptul nostru, al tuturor, de a în­cerca să le împiedicăm. Şi cine ne-ar putea opri, cîtă vreme Hris­tos este cu noi? Căci ce preţ are viaţa noastră în afara lui Hristos, de vreme ce El Însuşi ne asigură că „cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Marcu 8, 35)? Sau: „Voi sînteţi sarea pămîntului. […] Voi sînteţi lumina lu­mii” (Matei 5, 13-14).

În fiecare an ies de pe băncile facultăţilor mii de ingi­neri, doctori, profesori etc. şi se pierd în anonimatul masse­lor şi al profesiei lor. Dar dacă într-un singur an ar ieşi o mie de preoţi tineri, pătrunşi de duhul jertfelniciei, preoţi aşa cum ne cere Hristos, în mai puţin de un an faţa spirituală a ţării noastre s-ar schimba, aşa cum S-a schimbat la faţă Iisus pe Muntele Taborului. Căci astfel de preoţi sfin­ţesc lumea şi aduc un duh nou de adevăr şi de dreptate, o dragoste cerească şi o consolare hristică pentru lumea în su­­­ferinţă.

Poporul acesta al nostru este ca un lan copt, care aş­teaptă să fie secerat pentru Hristos: „Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sînt albe pentru seceriş”(Ioan 4, 35). Dar unde sînt oare vrednicii secerători?  Ridicaţi-vă ochii, vă spun eu, şi veţi vedea cît de puţini sînt aceştia! Iar grîul se scutură pe cîmp, în afara împă­ră­ţiei lui Dumnezeu…

Fiţi voi secerătorii cei harnici! Uitaţi de in­stinctele voas­tre supraincitate de către unii din­tre dascălii voştri, al căror principiu este: „Am ma­mă, am tată, am fii, am fiice, am salariu prea mare ca să accept sacrificiul şi suferinţa pentru Hristos şi pentru Biserica Lui!”.

Ridicaţi ochii duhului vostru spre poporul ca­re crede în voi şi pentru care nu există altă sal­vare spirituală decît Biserica!
Să fiţi secerători, să fiţi păstori!

Şi, mai ales, rugaţi-vă lui Dumnezeu să dea neamului a­cestuia secerători buni, care să nu-şi iubească nici părinţii şi nici copiii mai mult decît pe Hristos, Care „văzînd mulţi­mile, I s-a făcut mi­lă de ele, căci erau necăjite şi rătăcite, ca nişte oi care nu au păstor. Atunci a zis ucenicilor Lui: Se­ce­rişul este mult, dar lucrătorii sînt puţini. Ru­gaţi, deci, pe Dom­nul secerişului, ca să scoată lu­crători la secerişul Său” (Matei 9, 36-38).

Să ne rugăm lui Dumnezeu şi pentru seceriş, şi pentru se­­cerători!


[1] La data respectivă fuseseră dărîmate două biserici: una la Bucureşti, alta la Focşani. În anii următori, distrugerile şi profanările vor conti­nua. Nu avem o statistică exactă pen­tru întreaga ţară. Ştim însă că în Capitală au fost dărîmate sau „translate” 20 de biserici. Ierarhia biseri­cească nu a schi­­ţat nici un gest de protest public sau oficial! (N. ed.)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *